O vârstă respectabilă

Liviu. Numele meu este Liviu. Sunt sigur!
Se-ntâmplase de câteva ori, în grabă, drept pentru care credeam că a fost involuntar, dar când am aflat cum stă treaba, m-am amuzat teribil.
O domnă cu o vârstă respectabilă este un client loial, și de fiecare dată când are ”d-ale” călătoriilor am onoarea să mă intersectez cu Dumneaei; o femeie veselă, care vorbește tare, clar și apăsat, astfel încât să nu lase loc de interpretări …
Povestea începe, undeva prin luna octombrie, în clipa în care doamna își cumpără bilete de avion pentru a-și vizita copiii și nepoții aflați pe alte meleaguri. Totul decurge conform ”dogmelor turistice”, urmând ca la zborul de retur, februarie, anul următor, să mă contacteze pentru a-mi transmite o adresă de email, unde urma să-i trimit biletul.
Timpul trece și într-o zi de iarnă autentică primesc un telefon:
– Aloooo! Aloooo!!!
– Alo. Bună ziua. Vă aud. Spune-ți , vă rog.
– Bună ziua. Flavius tu ești?!?!
– Nu doamnă, ați greșit.
Femeia își cere scuze și închide.
După vreo zece minute, telefonul sună din nou … apelat fiind de același număr.
– Alo …
– Da, vă rog …
– Agenția de turism ?!?
– Da, ați sunat la agenție …
– Așa mă băiatule, păi ce faci, ai zis că nu ești tu …
– Păi nu mă cheamă Flavius … mă cheamă … și n-apuc să-mi spun numele că doamna-mi ”închide gura”:
– Bine, bine, hai să vedem cum facem cu biletul ăla …
În fine, lucrurile s-au rezolvat … trece iarna, și pe la sfârșit de primăvară domna vine din nou în agenție. Deschide ușa energic și zice:
– Ciao Florine, hai că vreau să iau pentru copiii mei niște … și vâzând că eu nu schițez niciun gest, mă-ntreabă, pe același ton caracteristic:
– Florin, nu!? Așa parcă te cheamă, sau … ?
– Păi la câte nume mi-ați dat, sincer și eu sunt în dubii … ”mormăi eu”, zâmbind ușor …
Așteptam să schimbe subiectul, ca de obicei, dar spre surprinderea mea, de data asta nu mai spunea nimic, se uita în ochii mei nedumerită … moment oportun pentru mine de a mă face înțeles:
– Mă cheamă Liviu … dar nu știu de ce, am impresia că trebuia să vorbesc mai tare …
– Păi așa mă baiatule, de ce nu spui … hai să luăm biletele alea …
Ce să mai spun …!? Luăm ”biletele alea”, îi explic doamnei toate cele și …
– Auzi, dar soția? Soția … Nicoleta, ce mai face?!
– Bine … mulțumesc … dar nu o cheamă Nicole … și iar am fost întrerupt brusc:
– No bine, Aline, așa râmâne, las` că te sun eu …
– Hai, ciao! îmi zice doamna zâmbind …
Serios !???! gândesc eu … o doamnă cu simțul umorului …
– La revedere!
Dar până la urmă … e mai bine să nu ne încărcăm memoria cu toate prostiile pentru că riscăm să omitem lucrurile cu adevărat importante …
Semnat,
Vasile
_____________________________________________
E posibil ca această întâmplare să fie adevărată.
Până la proba contrarie, considerați articolul un pamflet. :)
